Skip to content
Sign in
Artwork for Timpul prezent
NewsPoliticsNews CommentarySociety & Culture

Timpul prezent

Matei Martin și Adela Greceanu la Radio România Cultural

Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează, cu Adela Greceanu și Matei Martin. Interviuri și analize despre actualitatea din România, Europa și lumea de azi. Un produs Radio România Cultural. 

Play
Open in
  • 33 episodes
  • daily
  • Avg 28 min
  • Romanian

Episodes 33

NewestOldestLongest
All20Unplayed20In progress0Played0
Counted on this page — what you have heard stays on this device, so it is not something the list can be paged by.
  • S7 · E13
    Yesterday · 29 min

    Ce se întîmplă în Germania? Ascensiunea extremiștilor și radicalilor, criza centrului politic

    Ce se întîmplă cu partidele mainstream, de centru, din Germania? Duminică au fost alegeri regionale în două landuri. În Mecklenburg-Pomerania de Vest, pentru prima oară în istoria postbelică, formațiunea CDU, a cancelarului Friedrich Merz, nu a reușit să treacă pragul electoral. „Este un dezastru”, a descris Merz situația creștin-democraților. Pe primul loc s-a clasat partidul AfD (Alternative für Deutschland), considerat de extremă dreapta. Iar la Berlin a cîștigat alegerile partidul Die Linke, considerat de stînga radicală. CDU a ieșit pe locul al doilea. În urmă cu cîteva săptămîni, la alegerile din Saxonia-Anhalt, pe locul întîi s-a clasat tot formațiunea AfD. Ce spun aceste rezultate regionale despre Germania de azi?Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată? Ce promite un partid ca afd? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Victoria partidului extremist AfD în Saxonia-Anhalt și în Mecklenburg-Pomerania Occidentală era previzibilă – ea fusese prevăzută de sondaje. AfD – pe care îl numesc „extremist” pentru că așa e considerat și de autoritățile germane – are un avans considerabil în multe landuri. Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată? Camil Pârvu: „Este un fenomen care se accelerează: o ascensiune pe care o vedem deja de peste un ciclu electoral, de la jumătatea anilor 2010, a unui partid abordat de celelalte instituții și partide cu o formulă extrem de clară, de excludere și de desemnare ca fiind un partid problematic, un partid extremist, un partid potențial sau efectiv incompatibil cu ordinea constituțională. Există o dezbatere, care continuă încă, despre oportunitatea sau justețea de a interzice finalmente acest partid. Este un partid care s-a consolidat mai ales în landurile din fostul RDG, din partea răsăriteană a Germaniei, dar care-și extinde acum importanța electorală la nivel național. Este un partid care tinde să fie cotat ca avînd prima șansă în sondaje. Ascensiunea sa se explică atît prin propriile sale acțiuni și discursuri politice, cît și printr-o criză a celorlalte partide, în special a partidelor de centru-dreapta și centru-stînga, care nu sînt acum în poziția de a rezista acestui asalt electoral și discursiv şi care sînt și într-o poziție mai dificilă ca oricînd în legătură cu propria lor raportare unii la alții și la această amenințare care vine dinspre extrema-dreaptă.” Dar ce promite AfD, cu ce-i atrage pe alegători? Camil Pârvu: „Cu soluții simple la probleme complexe. Este manualul populist, manualul campaniilor politice populiste care se duc în mod direct către soluții de o frază, eventual două cuvinte, eventual un cuvînt adresate unor probleme extrem de complexe. Vă aduceți aminte că acum zece ani Trump a cîștigat o mare parte din popularitate promițînd un zid. Cuvîntul cheie era zid. Fac un zid și se oprește migrația sau se rezolvă o problemă extrem de complexă. La fel și AfD promite remigrație, deci răsturnarea acestor schimbări profunde ale societății germane din ultimii 10-15 ani. Propune împăcarea cu Rusia și accesul la gaz, pentru că miza nu este atît Rusia, cît gazul rusesc, care ne rezolvă problemele. Anxietățile economice se rezolvă de pe-o zi pe alta, indiferent de consecințele asupra celorlalți. Și un fel de împărțire, din nou, extrem de simplistă și polarizantă a societății, între cei legitimi și cei ilegitimi, între noi și ceilalți, între poporul victimă și vinovații de serviciu. Genul acesta de divizare a societății: noi sîntem ok, noi sîntem adevărați cetățeni și cei pe care trebuie să îi identificăm ca inimici, trădători, corupți, din cauza cărora noi nu o ducem bine. Deci explicațiile sînt în general în această cheie de desemnare a unor vinovați.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E12
    Tuesday · 28 min

    Putem lăsa industria AI să-și facă singură regulile?

    Tot mai adesea, chiar oameni situați la vîrful companiilor de Inteligență Artificială formulează dubii cu privire la evoluțiile din domeniu. Și cer reglementare. Dario Amodei, șeful Anthropic, avertizează că modelele avansează mai repede decît capacitatea industriei și a autorităților de a le controla. Sam Altman, de la OpenAI, susține și el că omenirea ar putea pierde controlul asupra propriului viitor și atrage atenția asupra concentrării unei puteri uriașe în mîinile cîtorva companii. Putem lăsa chiar companiile care dezvoltă aceste tehnologii să stabilească, singure, limitele? Care sînt riscurile Inteligenței Artificiale și cine ar trebui să decidă cît de repede poate avansa? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, director executiv al Asociației pentru Tehnologie și Internet, specialist în dreptul tehnologiei informației. Nu e prima dată cînd vedem șefi ai unor mari companii vorbind despre riscurile Inteligenței Artificiale. Acum un an, Elon Musk propusese chiar un moratoriu, o pauză în dezvoltarea modelelor avansate. De data asta, însă avem doi competitori, doi șefi ai celor mai mari companii care avertizează, în termeni foarte serioși, că e nevoie de frîne. De ce acum? Ce s-a întîmplatîntre timp? Bogdan Manolea: „S-a mai schimbat poziția pe piață. Elon Musk, cînd a făcut declarația respectivă, era într-o poziție inferioară, deci el voia tocmai să-şi ajungă din urmă competitorii. Şi cred că, în principal, au niște interese pe zona de politici publice, care se aliniază cu această idee de autoreglementare, ca și cum ar fi așa, un fel de iepure scos dintr-un joben, care rezolvă toate problemele AI-ului peste noapte. Pe de altă parte, dacă ei vor să nu dezvolte AI într-o anumită direcție, sau să limiteze, sau să stabilească că doar anumite părți ale AI-ului trebuie să fie dezvoltate, au de plină libertate să o facă. Şi totuși nu o fac. Și atunci ar trebui să ne întrebăm și noi, ca utilizatori, oare de ce nu o fac? Și vedem că, de fapt, interesele noastre de utilizatori nu converg cu interesele lor de șefi de mari companii în zona de AI. Și cred că ăsta este cel mai important lucru cu care trebuie să rămînem din discuția asta. Adică, dacă ei cer autoreglementare, nu înseamnă neapărat că și noi trebuie să cerem acest lucru, doar pentru că nu înțelegem de ce cer sau care este interesul din spate. Sigur că aici sînt speculații despre interesele din spate: că ar vrea să se pună pe o poziție mai safe în Statele Unite, în special față de modelele open source și să spună acelea nu sînt reglementate, ce faceți cu ele? Acelea sînt problema și așa mai departe. Altă discuție este legată de faptul că nu ar fi foarte fericiţi de sistemul european sau sistemul chinezesc de reglementare și atunci încearcă să găsească o alternativă.“ De fapt, cum am putea pierde controlul în favoarea AI? Ce ar însemna ca Inteligenţa Artificială să preia controlul? Bogdan Manolea: „Cred că asta e o întrebare care tinde mai degrabă spre zona filozofică a discuției, însă eu cred că ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva pierdem controlul în ideea că nu reglementăm ceea ce deja putem să reglementăm. Și să vă dau un exemplu. În ultima perioadă au fost o serie de discuții legate de niște atacuri. Agenți AI dintr-o dată s-au trezit noaptea și au început să facă niște chestii la care cercetătorii nu s-ar fi așteptat și anume au atacat alte sisteme informatice cu un oarecare succes. Și au apărut tot felul de știri care au spus că agenții AI s-au trezit sau au început să aibă conștiință proprie. Și cred că de aici trebuie să distingem lucrurile. Pentru că nu s-au trezit și nu au nici conștiință proprie. Ci pur și simplu cei care au programat acele sisteme le-au dat niște sarcini care erau intruzive, adică să atace un alt sistem informatic, și nu au pus suficiente limite sau nu și-au dat seama că limitele pe care le pun nu sînt suficiente, astfel încît au permis acelor sisteme informatice să aducă niște prejudicii, prin atacuri, în alte sisteme informatice. Dacă am fi scos AI-ul din ecuație și am fi spus că niște oameni atacă alți oameni, era clar, era o infracțiune, nimeni nu își punea întrebări legate de cine-i responsabil. Dacă faci același lucru pentru un sistem informatic obișnuit, iarăși, e clar, e o infracțiune informatică. Ei, în momentul în care apare AI-ul și spui un agent AI, fiecare vrea să-și ia mîna de pe tigaia fierbinte și să zică nu, n-am fost eu, el, de la sine putere a atacat, pentru că a nesocotit ce l-am rugat eu să facă.” Aici este întrebarea: dacă acel agent AI a ieșit singur din sandbox, a făcut o treabă autonom, în afara cerințelor care i-au fost date de utilizator, de cel care l-a programat? Bogdan Manolea: „A ieșit pentru că putea să iasă. Adică tu, ca programator în zona respectivă, știi foarte bine că un sistem AI nu stă cumințel în sandboxul lui, ca să folosesc un termen un pic ironic. Tu trebuia să știi lucrul ăsta, tu trebuia să-ți dai seama că, de fapt, dacă vrei să-l testezi, ar trebui să fie într-un mediu de testare realmente închis din punct de vedere tehnic. Așa cum un calculator poți să-l scoți din priză, la fel și un sistem AI poți să-l deconectezi de la internet și să mergi într-o zonă închisă și să-l testezi acolo cum dorești. Faptul că tu dorești să-l testezi pe internet, către un site real, automat trebuie să pună niște semene de întrebare. Dar cazul ăsta este foarte bun pentru a ne arăta că sistemul actual nu este suficient de dezvoltat și de implicat, astfel încît, într-adevăr, să discutăm despre ceea ce trebuie. Și anume, care este responsabilitatea civilă și penală a celor care au făcut acest lucru? De ce nu se discută de acest aspect? Cel atacat n-a fost supărat, ceea ce iarăşi pune niște întrebări legate de natura atacului, dacă nu cumva știa, dacă nu cumva a fost de acord și așa mai departe. Deci, în loc să vorbim despre momentul în care agenți AI încep să aibă controlul, cred că trebuie să ne gîndim mai degrabă la responsabilitatea oamenilor care programează, care folosesc AI și la ce responsabilitate au ei în relație cu agenții respectivi.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E11
    Monday · 28 min

    La ce mai folosesc alegerile în Rusia lui Putin - interviu cu Laurențiu Pleșca

    Primele alegeri parlamentare din Rusia de la invazia pe scară largă a Ucrainei au avut loc în acest weekend. Nu e nici o surpriză – potrivit estimărilor, partidul de guvernămînt, Rusia Unită, va obține peste 57% din voturi. Cu numeroși opozanți ai regimului aflați în închisoare, cu singurul partid care se opune deschis războiului din Ucraina, Iabloko, interzis, și în absența observatorilor internaționali, acest scrutin e departe de a fi liber și democratic. Cum se explică mobilizarea la acest scrutin (circa 60% dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne)? Cum ar trebui să privim celelalte partide care au intrat în Duma de stat, alături de Rusia Unită: sînt „de opoziție” sau fac parte din cercul puterii? Ce mesaj transmite Moscova deschizînd mai multe secţii de votare în regiunea transnistreană, fără acordul autorităților din Republica Moldova? L-am întrebat pe Laurențiu Pleșca, coordonator de programe la German Marshall Fund, expert în spațiul ex-sovietic. Laurențiu Pleșca: „În primul rînd, cei care au votat la alegerile legislative din Federația Rusă sînt bugetarii și aparatul de stat. Este un număr important de persoane conectate cu sistemul care au fost mobilizate. Acest lucru se întîmplă la toate rîndurile de alegeri. (...) Opoziția din Federația Rusă este în momentul de față divizată și a transmis mesaje contradictorii. Partidul Iabloko (Mărul), care a fost interzis luna trecută de către Curtea Supremă de Justiție a Federației Rusie, și-a îndemnat alegătorii să boicoteze acest proces. Deci să nu meargă la vot, pentru că nu sînt alegeri veritabile. Pe de altă parte, avem liderii din exil, soția lui Alexei Navalnîi, Iulia Navalnia, care, alături de Maxim Katz şi Ilia Iașin, au îndemnat pe rețelele sociale cetățenii ruși din exil, dar și din țară, să meargă la vot și să voteze împotriva partidului prezidențial Rusia Unită. Ceea ce, de fapt, a încurajat și a ajutat regimul putinist să aibă prezenţă la vot, să pară legitimat în acțiunile sale. Rezultatele sînt asemănătoare cu cele de la alegerile legislative dinainte de război, din 2021. Dar aș menționa aici că, totuși, chiar dacă regimul s-a simțit în siguranță, tot a apelat la aceleași măsuri, cum ar fi soldați în cabinele de vot care îți stau în ceafă și se uită la tine cu cine votezi. De asemenea, am observat că în mai multe oblastii din Federația Rusă au fost introduse sute, poate mii de buletine ștampilate cu Partidul Rusia Unită, partidul prezidențial. Deci, chiar dacă a fost cumva o mișcare de protest, chiar dacă au fost anumite îndemnuri din partea liderilor de opoziție, s-a întîmplat la indigo același simulacru de alegeri cu care ne-am obișnuit în Rusia.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E10
    Friday · 28 min

    Andrei Gorzo: „Scrisul mă ajută să mă ţin laolaltă”

    Andrei Gorzo a publicat recent volumul „Sfârșit de aventură” (Editura Polirom), o continuare a memoir-ului său „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie”, din 2024. Ne reîntîlnim aici cu personajul tatălui, medic legist în anii ’80, trimis la închisoare după ce face autopsia unui ștab din vechea orînduire, ajuns, după 1989, în apropierea unor oameni importanți din cercurile noii puteri, jurnalist în presa obscură a anilor 2000, un personaj în jurul căruia gravitează întreaga familie, aflată într-o permanentă stare de precaritate. Andrei Gorzo se uită înapoi și se chestionează cu privire la impulsurile care au generat prima carte avînd în centru figura paternă, adăugînd astfel un nou strat de onestitate textului său. În acest nou volum auzim și vocea mamei, mai mult decît în cel anterior. Mama fiind, de altfel, sursa principală a poveștilor. Și ancora familiei, în decenii de turbulențe. „Sfârșit de aventură” este și o carte de călătorii, pe urmele prozatorului Graham Greene, un fel de dublu patern livresc sau un mediator, un îmblînzitor al relației cu propriul tată. Am vorbit cu Andrei Gorzo despre mizele acestui nou volum, ale scrisului confesiv și despre personajele cărții sale. Andrei Gorzo: „Pe mine scrisul mă ajută să mă țin laolaltă, adică bucățile din care sînt format să nu se fărîmițeze, să nu se dezasambleze. Deci în privința asta (scrisul) e terapeutic, doar că nu e terapeutic în sens tare: mă vindec, devin un om sănătos. E terapeutic fiindcă rămîn într-o zonă de funcționalitate și nu mă destram.” Și nu mi se pare puțin lucru. Andrei Gorzo: „Nu, nici mie nu mi se pare puțin lucru, dar nici nu e cine știe ce revendicare, nu ridic cine știe ce pretenții în momentul în care spun asta. Dar, spre surprinderea mea, pe măsură ce scriam cartea, spre final mi se pare că se apropie destul de mult de o formă de self-help și cumva, împotriva intențiilor mele inițiale, ajunge să aibă ceva de-a face cu o călătorie, să zicem, terapeutică.” Și în plus, după cum mărturisești în carte, s-au mai folosit și alții de focalizarea pe care o aduci cu prima carte. S-au regăsit și alții în această poveste, în felul cum ai exprimat durerea. Andrei Gorzo: „Da, în asta cred, în asta cred. Ceva ce scrie o persoană poate ajuta alte persoane să se simtă mai puțin singure. Uite, nu sînt doar eu pe lume care mi-am pus probleme. Cred la un nivel romantic în funcția de comunicare a scrisului. Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E9
    September 17 · 29 min

    Societatea – oglinda familiei. Familia – oglinda societăţii. Un interviu cu sociologul Gelu Duminică

    Purtăm cu noi un bagaj emoțional pe care ni l-am construit în copilărie: modele de comportament în diversele situații de viață, mecanisme deprinse devreme pentru a face față la tot felul de provocări, mecanisme de apărare, mecanisme prin care încercăm să gestionăm tensiuni, dureri, suferințe. Ce impact are acest bagaj emoțional în relațiile noastre de mai tîrziu, în cuplu, atunci cînd apare un copil în viaţa unui cuplu? Cum ne modelează presiunile sociale ideea de familie? L-am întrebat pe sociologul Gelu Duminică,autorul cărţii „Viața în doi și jumătate. Ce am văzut, ce am preluat și cum să nu repetăm aceleași tipare”, apărută la Editura Hyperliteratura. De ce e important să conștientizăm cum am crescut, ce fel de relație au avut părinții noștri de-a lungul primilor noștri ani de viață, cum am fost tratați de părinți? Gelu Duminică: „Pentru că cei care ne-au decodificat și ne-au învățat cam tot ce se întîmplă în jurul nostru sînt părinții. De la ei am învățat cam tot. Să nu punem mîna pe sobă că e uf, să respectăm, să salutăm, să spunem bună ziua, ce înseamnă iubire, ce înseamnă iertare, ce înseamnă limită sănătoasă. Ce înseamnă violență și ne ducem în zona cealaltă, ce înseamnă tăcerea și așa mai departe. De la ei le-am învățat. Mai mult decît atît, noi le-am învățat mai degrabă din ce şi cum făceau părinţii noştri, nu din ce spuneau. Pentru că de multe ori era o disonanță între ce ne spuneau și ce făceau. Noi, copiii, vedeam mai degrabă ceea ce făceau ei. Mulți dintre noi, sau cvasimajoritatea, nu își doresc să fie ca părinții lor, în foarte multe privinţe. Și discută despre cît de imperfecte, dacă nu chiar bolnave, erau relațiile părinților lor. Și unele dintre ele încă sînt. Presărate cu foarte multă violență. Presărate cu foarte multă singurătate. Unde relația de putere era la ea acasă. Unde frica era confundată cu respectul. Că ne place, că nu ne place, exact ca în experimentul lui Pavlov, noi am fost programați cultural – prin cultură înțelegînd tot ce se transmite non-genetic – să facem lucrurile alea. Dar nu prea le conștientizăm, decît în momentul în care sîntem noi înșine puşi în situația de a intra în relații și în momentul ăla descoperim că în relația de cuplu, devenim mama sau tata, în funcție de context.” Cît de mult din comportamentele noastre şi din felul cum ne purtăm în relaţia de cuplu reverberează în societate? Gelu Duminică: „Toate lucrurile astea, dihonia, cearta, scandalul, tăcerea le vedem în societate. Ceea ce s-a întîmplat zilele trecute în societatea românească are legătură și cu modul în care noi privim conflictul: cu pumnul se rezolvă, în momentul în care nu mai poți. Şi atunci spui: tot tu ai fost de vină, vezi unde m-ai adus!” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E8
    September 16 · 28 min

    Starea Uniunii: „mai puternică decît oricînd, mai precară ca niciodată”

    „Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen și-a început discursul de azi despre starea Uniunii, din Parlamentul European de la Strasbourg, cu această afirmație paradoxală. Într-o lume pe care o descrie drept „ostilă”, von der Leyen propune o Europă mai capabilă să acționeze pe cont propriu: în apărare, dar și în energie, tehnologie, sau comerț. Printre altele, ea a anunțat și că Canada ar putea deveni primul „membru asociat” al Uniunii Europene. Dar discursul Ursulei von der Leyen s-a referit și la viața cotidiană a europenilor – de la prețul energiei la efectele schimbărilor climatice, de la abordarea cu privire la inteligența artificială la accesul copiilor la rețelele sociale. Am vorbit despre discursul privind starea Uniunii cu Oana Cristina Popa, cercetătoare la German Marshall Fund şi fostă ambasadoare a UE în Muntenegru, şi cu analistul Robert Lupiţu, redactor-şef al platformei „Calea Europeană”. „Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Ce înţelegem din acest verdict? Robert Lupiţu: „Avînd în vedere că discursul privind starea Uniunii Europene este un obicei creat în 2010, pe modelul discursului privind starea națiunii al președintelui american – firește, e o diferență foarte clară de atribuții între președintele unui stat și președintele unei instituții europene –, vedem în prima parte a zicerii, în primul rînd, o frază de inspirație americană. The state of our Union has never been stronger. Da, nu a fost niciodată mai puternică. Urmată, în schimb, de o radiografie cît se poate de reală. Pentru că Uniunea Europeană experimentează crize puternice și sistemice nu de ieri, de azi, de cîțiva ani. Nu sînt crize de tipul una într-o generație. Sînt crize persistente și suprapuse. De altfel, întregul proces legat de autonomie strategică este unul de durată. Așa cum a durat, pînă la urmă, predarea diferitelor chei esențiale în zona de infrastructuri critice, un outsourcing geopolitic, dacă pot să spun așa, către China, pe zona de producție, materii prime și așa mai departe, gazul ieftin din Rusia, inclusiv procesul de reconversie industrială, de electrificare, de ce putem să mai discutăm pentru a ne lua destinul în propriile mîini – că și aceasta a fost o frază –, va dura. Și asta știm foarte bine, pentru că vorbim deja de un deceniu de suveranitate strategică, autonomie strategică. Emmanuel Macron va pleca anul viitor de la Palatul Élysée și ar merita să vedem, într-o radiografie, cît de autonomi am devenit în 10 ani sau nu. Inclusiv discuţiile despre competitivitate trenează. L-au determinat pe autorul acelui celebru raport, Mario Draghi, fostul premier italian și fostul președinte al BCE, să creeze un grup informal de reflecție și în egală măsură de influență, de lobby, acel grup de la Rin, tocmai pentru a impulsiona evoluția Uniunii Europene în diferite sectoare. Și sîntem fragili pentru că sîntem expuși masiv dezinformării, sîntem expuși de mai bine de un deceniu efectelor generate de recrudescența și afirmarea extremei drepte, extremelor politice, ultranaţionalismului, pe care l-a menționat și Ursula von der Leyen, amenințările hibride din partea Rusiei. Și acestea nu vor dispărea, sînt aici să rămînă, să se mențină, să pună presiune pe noi. Și Uniunea Europeană, în același timp, trebuie să furnizeze niște răspunsuri.” Care sînt perspectivele pentru extinderea Uniunii Europene în Republica Moldova și Ucraina în viitorul apropiat? Oana Cristina Popa: „Președinta von der Leyen a menționat extinderea în contextul securității vecinătății, a spus că în curînd se vor pregăti foi de parcurs pentru procesul de aderare a candidaților. În luna octombrie, de altfel, ies rapoartele anuale pe pachetul de extindere, unde avem Balcanii de Vest, Moldova și Ucraina. Ce așteaptă Moldova și Ucraina în momentul acesta este să deschidă restul clusterelor, cele patru care mai sînt de deschis, în așa fel încît să poată progresa pe parcursul european. Să nu uităm că sînt niște cerințe în clusterul 1 care se referă la drepturi fundamentale, reforma judiciară, libertăți fundamentale care trebuie făcute înainte ca orice alte capitole să poată fi închise. Deci, cred că în acest moment, este foarte important pentru aceste state să-și facă temele. Moldova, de altfel, a și fost laudată de către comisara pentru extindere pentru că a făcut progrese notabile în ultima vreme. Faptul că extinderea a fost menționată, chiar dacă nu a ocupat un loc central – a fost menționată la sfîrșitul discursului și doar într-un paragraf –, dar faptul că a fost acolo este extrem de important pentru că extinderea merge mînă-n mînă acum cu întărirea securității pe vecinătatea estică și este legată de componenta securității din 2022 încoace, de cînd a început războiul în Ucraina.” Apasă PLAY pentu a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E7
    September 15 · 29 min

    De ce iubim democrația? - interviu cu Emilian Mihailov

    15 septembrie este Ziua Internațională a Democrației. Această zi ne găsește într-un moment complicat. Potrivit celei mai recente ediții a Indexului Democrației, România rămîne o democrație cu vulnerabilități importante. De mai bine de patru luni nu avem un guvern cu puteri depline, după căderea cabinetului Bolojan prin moțiune de cenzură. În societate s-au acumulat nemulțumiri, neîncredere și frustrări. Chiar astăzi, cîteva mii de protestatari – între ei, mulți fermieri – au manifestat în Piața Victoriei. Un protest care a pornit de la revendicări economice s-a politizat rapid și a degenerat în confruntări cu jandarmii. Ce spune un asemenea moment despre starea democrației românești? Și ce pericole amenință astăzi regimurile democratice? L-am întrbat pe Emilian Mihailov, conf. univ. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Emilian Mihailov: „Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea nației. Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea democrației românești, deși există niște probleme semnificative. Aș vorbi despre valoarea protestelor într-o democrație. Dacă ne uităm chiar la structura lingvistică, la demos, democrația este despre vocea poporului. Sigur că aici sînt niște capcane – cine este de fapt poporul? –, și poți să ai tot felul de grupări radicale care capturează simbolic ce ar însemna vocea poporului. Dar valoarea protestelor constă în această împuternicire a demosului. (..) Există un studiu celebru care documentează la nivel global eficiența protestelor. Şi aș puncta acest contrast: protestele pașnice sînt mult mai eficiente în a-și atinge scopurile comparativ cu protestele violente. Nu tot timpul este așa, avem și proteste violente, sau care au un nivel ridicat de agresivitate și de vehemență, care-și ating scopurile. Dar de regulă, protestele violente eșuează generînd polarizare și divizare între grupări, mesajul pe care doresc să-l transmită este deturnat și toată lumea începe să se lupte cu toată lumea. Protestele violente sînt eficiente mai degrabă atunci cînd avem de-a face cu niște cerințe civice negative, le zic eu, de tipul haideți să-l dăm jos pe X, spune NU unui anumit politician. Nu sînt cerințe civice complexe. Cînd ai de-a face cu cerințe civice complexe, de tipul hai să rezolvăm o problemă, nu doar să-l dăm jos pe X, protestele pașnice sînt mai eficiente pentru că se întîmplă ceva foarte interesant acolo. Într-o atmosferă pașnică, se dezvoltă foarte mult creativitatea în comunicare. Și există un inedit al comunicării care face ca mesajele să capete o susținere populară mai largă.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E6
    September 14 · 28 min

    Religions 360°: religie, societate, modernitate - interviu cu Eugen Ciurtin

    Cum este înţeleasă religia în lumea de azi? Ce aduce lumii noastre cercetarea din domeniul istoriei religiilor? Ce metode de analiză folosesc cercetătorii din domeniu? În perioada 20-25 septembrie are loc la Bucureşti Congresul internațional de istorie a religiilor | Religions 360, care reuneşte nume importante ale cercetării din Europa, Statele Unite, Australia, Japonia și India. L-am invitat pe istoricul religiilor Eugen Ciurtin, preşedintele congresului, să vorbim despre mizele acestui eveniment extrem de ambiţios. Sînt 3000 de ani de religii pe care încearcă să-i acopere acest congres, care se numește Religions 360. 360 de grade în jurul ideii de religie, în jurul religiilor lumii. Totuși, care este ideea conductoare sau ce anume v-a interesat, care sînt direcțiile pe care vreți să le acoperiți în mod particular sau obligatoriu? Eugen Ciurtin: „Întotdeauna, în astfel de cazuri, trebuie să nu vrem foarte mult, ci să ne așezăm într-o poziție ospitalieră. Congresul este o figură itinerantă. Sînt congresele anuale și sînt congresele din 5 în 5 ani ale Asociației Internaționale, cele europene, în secolul acesta, anuale. Or, combinația acestor congrese și asociații, împreună cu eforturile organizatorilor, prin Societatea pentru istoria religiilor din București și Institutul de Istorie a Religiilor la Academiei Române, vin în întîmpinarea acestei dinamici. Cunoașterea e un proiect continuu, cunoașterea produce rezultate în fiecare an, iar forma cea mai bună este acest amfiteatru al cunoașterii, 360 trimite și la asta, dar mai mult decît alte dăți. (...) De data aceasta am propus și cel mai concis titlu, și cel mai generos, cel mai general concept, care trimite la circumscrierea cunoașterii, este titlul marii recenzii a lui Lawrence Eugene Sullivan la Enciclopedia lui Eliade, să circumscrii cunoașterea într-un moment anume, într-o disciplină anume. Am ajuns la acest nivel în care putem dialoga cu ei. Au primit din plin cu bucurie această propunere a mea și mă bucur să vă spun că ei înșiși au pregătit panel-urile: Esotericism 360, la 20 de ani după primul panel despre studiile despre esoterismul occidental în istoria culturii europene, în principal, care a avut loc la București în 2006. Apoi sînt panel-uri despre Vampirism 360, unde un mare savant etnolog, comparatist, Giuseppe Maiello, vorbește despre un șaman senilizat, care ar fi figura aceasta a vampirului, pe care noi o cunoaștem de la moroii transilvăneni pînă la filmul lui Radu Jude. Iată că acest concept de 360, de reunire a tuturor intereselor de cercetare, de centralizare a lor și de a da seama unii față de alții de pe poziții egale, tinde cognitiv să aibă un anumit succes, ceea ce ne onorează extraordinar de mult și încercăm în același timp să recapitulăm disciplina în tensiunile ei, în blocajele ei, în neajunsurile ei și în momentul istoric în care ne aflăm.” Multă vreme, ideea de modernitate a fost asociată cu secularizarea, cu ideea că pe măsură ce societățile devin mai educate, mai prospere, religia își pierde din greutate, din importanță. Totuși, vedem tot mai des în România, dar nu doar în România, că religia revine în politică, în dezbaterile despre identitate. Aveți o explicație pentru asta? Eugen Ciurtin: „Secularizarea, într-adevăr, pare a spune că religiile s-au retras undeva într-un vestibul, în culise. Dar noi am proiectat întotdeauna prin religii, cu aparatul nostru cognitiv și cu toată încărcătura noastră istorico-socială, am proiectat forme de asociere, forme de viitor, speranțe cu privire la lumea de dincolo și așa mai departe. Multe dintre conceptele și practicile unei vieți elementare, astăzi ca și acum trei secole, sînt întrucîtva în intersecția cu o religie sau alta, într-o comunitate sau alta, cu specificul ei sau nu. Ce face istoricul religilor este să nu devină parte în acest proces, să fie cu adevărat observator, să fie cu adevărat critic, inclusiv critic cu baza metodei istorico-filologice și hermeneutice (...) și să permită ca spațiul comun – pentru că un istoric al religiilor vede imediat cît de multe face o religie ca să le excludă pe celelalte dintr-o societate dată – să producă pînă la urmă democrație. Beneficul însuși în societăți și în epoci pentru științele umane este practica democratică. Ce stă în democrație produce beneficii în științele umane. Că altfel vine un totalitar sau un ideolog și îți spune nu e bun poetul nu știu care, dar nu e bună nici fapta religioasă respectivă sau doctrina sau personajul.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E5
    September 11 · 24 min

    „Kairos” de Jenny Erpenbeck, mai mult decît un roman de dragoste

    O poveste de iubire care se transformă într-o poveste de dominare, pe fondul prăbușirii comunismului, în Republica Democrată Germană – așa s-ar putea rezuma în cîteva cuvinte romanul „Kairos” de Jenny Erpenbeck (Black Button Books, trad. Andrei Anastasescu). Katharina are 19 ani cînd îl întîlnește, în 1986, pe Hans, care are 53 de ani, e căsătorit și are un băiat. Sîntem în 1986, în Berlinul de Est. Cartea este scrisă în mare parte la timpul prezent, în mod neobișnuit pentru un roman, din perspectiva ei și din perspectiva lui deopotrivă. Timpul prezent scurtează foarte mult distanța dintre cititori și personaje. Dar „Kairos” nu e tocmai un roman de dragoste. După ce Katharina îl înșală pe Hans, povestea lor se transformă într-o relație de dominare şi abuz emoţional. Între timp, începe destrămarea sistemului politic din Republica Democrată Germană. Povestea unei mari iubiri eșuate devine o metaforă a prăbușirii societății comuniste. „Kairos” de Jenny Erpenbeck a primit în 2024 prestigiosul International Booker Prize. Am vorbit cu editoarea în limba română a romanului, Anca Dumitrescu, de la Black Button Books, despre personaje și relația lor problematică și dezechilibrată încă de la început, despre fundalul politic care devine tot mai semnificativ pe măsură ce povestea de iubire se transformă într-o relație de putere, despre maturizare și schimbare, la nivel de individ și de societate. Anca Dumitrescu: „E foarte percutant prezentul verbelor și absolut năucitor, pentru că te plasează atît de acut în tot zbuciumul personajelor. Nu e doar zbuciumul ei, să nu înțelegem că personajele sînt prezentate inegal. Ceea ce m-a șocat a fost cît de bine a reușit autoarea să intre în mintea lui. Arareori mi-a fost dat să citesc niște rînduri atît de crud de bine scrise despre cum vede un bărbat o relație în care el este abuzatorul de la un punct încolo. (...) Ambele personaje sînt plasate în istorie și lovite de ea. Istoria mare, Berlinul, RDG-ul care se destramă și istoria lor, pe de-o parte a familiei lui, pe de altă parte a relației, care nu e nicidecum una superficială, nici pentru el.” Katharina primește la cîteva luni după moartea lui Hans două cutii pline cu documente, scrisori, notițe, fotografii. Ce are special, oare, această istorie de iubire? Anca Dumitrescu: „Este foarte interesant că el rămîne un necunoscut pînă cînd ea deschide și epuizează toate acele documente. Nu erau doar acte sau bilete, scrisori ale lor. Cel mai interesant este că ea găsește dovezi ale unei relații problematice a lui cu istoria mare. Practic, se dovedește că el lucrase la STASI și fusese unul dintre informatorii odioși. Din acel moment putem să începem să recitim cartea altfel. Pentru că relația lor de iubire, care la un moment dat începe să cunoască abuz, dominație și o obsesie a lui ca iubita să-i spună adevărul, în momentul în care aflăm că el a fost informator niște ani buni, capătă cu totul alte valențe.” Este „Kairos” un roman de dragoste? Anca Dumitrescu: „Aș spune că e mult mai mult de atît. Mi se pare că este un roman despre istorie și despre memorie în toate formele ei: și de cuplu, și personală, și de stat.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E4
    September 10 · 29 min

    25 de ani după 9/11 - interviu cu Claudiu Degeratu

    Se împlinesc 25 de ani de la atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii. Aproape trei mii de oameni au murit în urma atacurilor orchestrate de gruparea Al-Qaeda în 11 septembrie 2001. Trei avioane deturnate de teroriști au intrat în cele două turnuri gemene din New York și în clădirea Pentagonului iar un al patrulea avion, care se îndrepta probabil spre Capitoliu sau Casa Albă, s-a prăbuşit într-un cîmp din Pennsylvania, după ce pasagerii au încercat să-i oprească pe terorişti şi să preia controlul aeronavei. Cum a schimbat acest tragic eveniment politica de securitate a Statelor Unite dar și la nivel mondial? Cum păstrează americanii amintirea acelei tragedii? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare. Se vorbește adesea despre 11 septembrie ca despre un eșec al serviciilor secrete americane. A fost, într-adevăr, un eșec al serviciilor, sau mai degrabă o incapacitate de a corela nişte date, de a corobora nişte informaţii şi de a lua nişte decizii astfel încît să se prevină ceea ce s-a întîmplat? Claudiu Degeratu: „Concluziile comisiei americane, Comisia 9/11, tutelată și de președinție, și de Congresul American, se îndreaptă spre ideea că, totuși, a fost un eșec de intelligence. Cu această precizare: că nu a fost un eșec de culegere de informații, ci a fost un eșec de corelare și de estimare a iminenței unor atacuri – ceea ce este o altă etapă din procesul analizei de intelligence. Dar, în principiu ambele sînt valabile. Concluzia principală fiind că a fost un eșec de intelligence, care s-a transformat într-o primă surpriză strategică, după mulți ani. După Pearl Harbor (1941), e considerată a doua cea mai importantă surpriză strategică de nivelul securității naționale și nivel militar, cu care s-a confruntat Statele Unite. (...) O anumită organizare instituțională dinainte de aceste atacuri a permis aceste breșe majore în activitatea de intelligence, în partea de analiză strategică, în special arhitectura privind corelarea unor date de la agenții naționale diferite, FBI, CIA și departamentul de informații militare. Și, bineînțeles, mai există și partea cealaltă, legată de faptul că Al-Qaeda a operat la nivel global. Gîndiți-vă că acest grupare a avut ca etapă finală activitatea din Hamburg, în Germania. Celula s-a reunit acolo și după aceea s-a pregătit operațional în cele patru grupuri care au deturnat patru avioane. Deci există și factori interni majori, și cei mai importanți, de la nivelul ecosistemului de securitate și apărare american, care explică acest lucru, dar, în același timp, și partea cealaltă e importantă, faptul că, la nivel global, statele, experții, nu erau pregătiți să interacționeze pentru a preveni asemenea activități.” Invocarea pentru prima dată în istorie a Articolului 5 al NATO după 11 septembrie a arătat o solidaritate occidentală aproape fără cusur. Cum s-a ajuns, numai cîțiva ani mai tîrziu, la diviziunile provocate de războiul din Irak? Claudiu Degeratu: „S-a ajuns tocmai prin războiul din Irak. Pentru că războiul din Irak a fost prima aplicare a doctrinei Bush a războiului preventiv. Președintele George W. Bush este cel care, după atacurile de la 11 septembrie, enunță un principiu foarte important, cel al dreptului Americii de a avea lovituri preventive oriunde pe glob, acolo unde se consideră că nu trebuie să mai determini dacă există și multe dovezi, ci doar să vezi intenția și postura. (...) Președintele Bush dezvoltă un concept care se numește războiul global împotriva terorismului, cu care diferite țări aliate nu au fost de acord, inclusiv Marea Britanie, Germania. Nu au fost de acord cu această abordare preventivă pentru că un aliat de talia Americii, care inițiază unilateral măsuri preventive, ar putea să genereze din partea altor state reacții împotriva celorlalți aliați. Și de aici încep să apară disensiunile. Nu avem dovezi pentru armele de distrugere în masă irakiene: Parisul cerea o prudență în abordarea și intervenția militară. Bineînțeles, America a mers unilateral. După aceea lucrurile au început să intre pe o cale de mijloc, pe principiul solidarității și al apărării colective împotriva amenințării teroriste. Pentru că atunci, în NATO, de asemenea s-au schimbat anumite perspective vis-a-vis de ierarhia riscurilor și terorismul a început să fie unul dintre cel mai importante riscuri care trebuiau gestionate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E3
    September 9 · 28 min

    Cum restabilim dialogul într-o lume polarizată? Interviu cu psihologa Zenobia Niculiță

    Într-o lume liberă, e firesc să avem păreri diferite și să ne exprimăm în spațiul public. Dezacordul face parte din jocul democratic. Dar ce se întîmplă atunci cînd dezacordurile încep să dezbine societatea? Trăim într-un climat în care diferențele politice sau culturale se transformă în rupturi. Și, uneori, dialogul pare imposibil. Cum refacem punțile dintre noi? Care este granița dintre conflictul de idei și momentul în care începem să-l percepem pe celălalt drept dușman? Spre ce ne îndreptăm ca societate atunci cînd se accentuează polarizarea? Cum ne păstrăm echilibrul psihic într-o lume în care se acumulează tensiunile și conflictele? Am întrebat-o pe Zenobia Niculiță, psihologă și psihoterapeută. E posibil dialogul între persoane cu păreri radical diferite, opuse? Zenobia Niculiță: „Știm astăzi, din mai multe studii pe tema polarizării, că într-o societate în care există deja o polarizare mare, în care există poziții radicale, diferite și diametral opuse, expunerea la argumente nu funcționează. Este unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face. Pentru că expunerea la argumentele opuse nu face decît să întărească polarizarea persoanei, polarizarea ideologică. Persoana care ascultă, citește sau este expusă la argumente opuse, le resimte ca pe un atac la propria identitate, deci la propria supraviețuire și nu face decît, în fiecare moment, să-și construiască interior contra-argumente la ceea ce aude. Nu stă să cîntărească sau să caute să vadă dacă există ceva rezonabil.” Dacă argumentele nu funcționează, atunci ce funcționează, cum putem să ne întîlnim totuși? Zenobia Niculiță: „Funcționează întîlnirile reale între oameni, care se pot vedea unii pe ceilalți ca oameni care au și alte părți decît aceste opinii. Pentru că altfel poți să discuți cu un om care e vecinul care îți duce copiii la școală în unele zile și tu îi duci pe ai lui în zilele următoare. Sau asistenta medicală care te-a îngrijit în momentul în care erai în spital. Oameni pe care i-ai văzut și în alte ipostaze și cu care ai și alte elemente comune. (...) Avem o polarizare ideologică, avem o polarizare afectivă, care este cea mai dăunătoare, de fapt: în momentul în care ajung să-l urăsc pe celălalt, care este diferit de mine, și să mă tem de el. Și avem o polarizare percepută. Iar studiile arată că polarizarea percepută este întotdeauna mai mare decît cea reală. Cu alte cuvinte, nouă ni se pare întotdeauna că ceilalți sînt mai împotriva noastră decît sînt în realitate. Că ne urăsc mai tare decît ne urăsc. Și asta nu face decît să amplifice și să întrețină fenomenul. Și atunci, orice poate să reducă polarizarea percepută funcționează. Adică momentele în care putem să vedem că și celălalt este înțelegător. Și aici există un studiu făcut la Ottawa University, în care au adus împreună două persoane aflate pe poziții radical opuse și au aplicat tehnici de terapia cuplului la dezbaterea dintre ele. Adică tehnici legate de curiozitate și ascultare activă, de exprimare asertivă a propriei opinii, de acord vs. dezacord și așa mai departe. Și au descoperit că, într-adevăr, acest gen de intervenție funcționează. La finalul unui astfel de proces, persoanele respective arătau o polarizare afectivă redusă, dar, mai mult decît atît, efectul continua de-a lungul timpului.” Cum ne afectează sănătatea psihică faptul că asistăm la o polarizare tot mai mare a societăților noastre? Zenobia Niculiță: „Există un studiu și pe tema asta care arată că nivelul de stres, nivelul de cortizol este foarte crescut în corp și că, la un moment dat, devine un efect circular. Cu cît asistăm sau sîntem prinși într-un proces de polarizare mai puternică, cu atît nivelul nostru de stres crește. Cu cît nivelul nostru de stres crește, capacitatea noastră de discernămînt și de a ne angaja în mod corect într-un dezbatere scade, drept urmare polarizarea va crește și nivelul de stres va fi alimentat.” Și cum ieșim din acest cerc vicios? Zenobia Niculiță: „Oricît de banal ar suna, cea mai sănătoasă și mai eficientă metodă este: ieșim prin conectare. Atunci cînd reușim să ne conectăm în mod real cu oameni care ne văd ca persoane. Atunci cînd avem rețeaua noastră de suport, care nu este rețeaua ideologică, ci este cea compusă din acei oameni care pot să fie foarte diferiți de noi, dar sînt foarte prezenți fizic. Oameni care ne știu, care ne văd în întregimea noastră, care nu ne consideră, știu eu, incultul ăla care ține cu nu știu ce, ci știu că sîntem și părintele care are grijă de copii, copilul care are grijă de părinții săi, prietenul bun care a fost întotdeauna aproape cînd am avut o nevoie și așa mai departe.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E2
    September 8 · 28 min

    Ce relevanță (mai) are ONU într-o lume care nu respectă regulile? - interviu cu Liliana Popescu

    După cel de-Al Doilea Război Mondial, ordinea internațională s-a construit pe ideea că relațiile dintre state trebuie guvernate de reguli și nu de forță. Tot mai adesea însă vedem războaie de agresiune, amenințări militare și tratate internaționale care sînt ignorate ori denunțate. Ce se întîmplă cînd regulile sînt încălcate de cei atît de puternici încît nu pot fi sancționați? Și ce relevanță mai au instituții precum Organizația Națiunilor Unite, care intră în blocaj în fața unor crize pe care ar trebui să le gestioneze? În 8 septembrie se deschide la New York cea de-a 81-a sesiune a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Vorbim despre criza dreptului internațional și despre raportul dintre forță și reguli. Invitata noastră este Liliana Popescu, prof. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a SNSPA. Organizația Națiunilor Unite a fost înființată după cel de-Al Doilea Război Mondial cu scopul de a menține pacea și securitatea la nivel mondial. În prezent organizația numără peste 190 de state membre. Care sînt principiile pe care s-a fondat această organizație internațională atunci, în primii ani de după război? Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite a fost gîndită în temeiul unor principii liberale. Şi acest lucru este reflectat în Carta ONU și în Declarația drepturilor omului, care a fost adoptată la scurt timp după înființarea organizației. Lucrul ăsta este foarte important pentru că principiile liberale merg pe ideea că pacea este cea firească și războiul este anormal. Războiul este, să spunem, un defect al umanității sau al comportamentului diverselor societăți. Obiectivul organizației este menținerea păcii și a securității. Și acest lucru, conform Cartei ONU, se realizează în primul rînd prin respectarea suveranității statelor și a egalității în suveranitate. În ciuda faptului că statele sînt foarte diferite ca mărime, ca putere. Sigur că aici, de-a lungul deceniilor, s-au dezvoltat o serie de contradicții. De pildă, la nivelul ONU a fost adoptată Declarația drepturilor omului. Or sînt unele aspecte care țin de dreptul intern. Sigur că printre principiile ONU este menționat faptul că statele trebuie să se abțină de la utilizarea forței în relațiile internaționale, de la a ataca state suverane. Dar dacă ne uităm la istoria ultimilor 81 de ani, vedem că s-au produs diverse încălcări ale acestor principii și ale dreptului internațional.” În ce măsură reușește ONU să apere unul dintre obiectivele sale principale: respectarea drepturilor omului peste tot în lume? Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite și funcționarea ei depind de voința statelor membre. ONU nu este o entitate supraordonată, nu e un guvern mondial care să aibă niște puteri de aplicare a dreptului care se referă la drepturile omului, are puteri limitate. Puterea sa se oprește la granițele statelor, deși aici sînt multe de discutat. De pildă, în timpul Primăverii Arabe, situația din Libia era extraordinar de dificilă pentru că regimul Gaddafi a acționat împotriva propriilor săi cetățeni la o scară foarte mare. Şi acea situație a condus la dezvoltarea dreptului internațional prin adoptarea unui nou principiu: responsabilitatea de a proteja, responsabilitatea colectivă, internațională de a proteja civilii dintr-o anumită țară. Există un precedent în care decidenții de la nivelul ONU nu au acționat suficient de devreme. E vorba de genocidul din Rwanda. În timpul genocidului s-a luat decizia ca ONU să intervină, dar era deja foarte tîrziu. Este o pată pe reputația organizației, pentru că oamenii aceia au murit din lipsa unei intervenții la timp.” În ultimii ani au fost încălcate mai multe tratate de drept internațional. Cîteva exemple: în 2014, Federația Rusă a ocupat Crimeea, teritoriu ucrainean, fapt denunțat drept ilegal de către ONU, care condamnă şi abuzurile și încălcările drepturilor omului în acest spațiu. Invazia rusă în Ucraina din 2022 reprezintă o încălcare a Cartei ONU și a dreptului internațional. O comisie ONU a concluzionat că Israelul comite crime de război și împotriva umanității în Gaza. Ce putere, ce relevanță au aceste constatări ale ONU în plin război? Liliana Popescu: „În primul rînd să remarcăm faptul că aceste condamnări nu au avut loc la nivelul Consiliului de Securitate sau mult prea puțin, pentru că din Consiliul de Securitate face parte ca membru permanent Rusia. Nu e prima oară cînd a fost încălcat dreptul internațional – s-a întîmplat încă din perioada războiului din Coreea. Sigur, această situație ne privește pe noi în modul cel mai direct pentru că sîntem vecini cu Ucraina. La nivelul Adunării Generale, majoritatea statelor, de-a lungul ultimilor ani, au fost favorabile Ucrainei. Dar au fost unele rezoluții pentru care inclusiv Statele Unite s-au abținut sau nu au votat. Lucrurile sînt foarte schimbătoare și într-adevăr există tendința de a fi folosită mult forța, în loc să apreciem existența acestui for în care se poate discuta și se poate încerca rezolvarea unor conflicte. Dar, cînd e vorba de Rusia și intervenția în Ucraina, dacă ascultați discursul lui Putin, veți vedea că din punctul lui de vedere Ucraina nu este suverană, deci el neagă suveranitatea Ucrainei deși Ucraina este membru de drept și de fapt al Organizației Naționale Unite, recunoscut de toate celelalte. Deci aici vorbim nu numai despre drept internațional ci şi despre unele state care sînt conduse de dictatori, în mod autoritar, care decid și au puterea să atace, să facă toate mizeriile pe care le face Rusia în Ucraina.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E1
    September 7 · 28 min

    Orice vot pentru populiștii și extremiștii europeni aduce prelungirea războiului din Ucraina - interviu cu Cosmin Popa și Marin Gherman

    Emisarii președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, s-au întîlnit sîmbătă la Moscova cu Vladimir Putin şi duminică au vorbit la Kiev cu Volodimir Zelenski, într-o încercare de a obține reluarea negocierile pentru pace în Ucraina. Cu ce se întorc în America emisarii lui Trump după aceste vizite? Care sînt perspectivele pentru Ucraina? I-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic, şi pe politologul Marin Gherman, directorul Institutului de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți, lector la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Cosmin Popa: „Greu de spus cu ce se-ntorc la Washington emisarii lui Trump după aceste vizite, pentru că în momentul de față interesul Rusiei este doar acela de a simula interesul pentru negocieri și de a obține de la administrația americană o întîlnire care să-l repună pe Putin în lumina reflectoarelor și să-i confere o aură de frecventabilitate internațională. (...) Pe de altă parte, toată lumea se fereşte de un elefant din cameră: ideea credibilităţii Americii. De fapt, America nu are o credibilitate autentică de mediator în acest conflict. Pentru că pînă acum, poziţiile administraţiei Trump i-au fost mai degrabă favorabile, indirect sau direct, lui Putin. Aşa se explică prezenţa la Kiev, în timpul acestor negocieri, a unor consilieri importanţi ai liderilor Germaniei, Poloniei, Franţei şi Marii Britanii. (...) Dincolo de faptul că Statele Unite nu sînt credibile în această discuție, mai e ceva: au foarte puține pîrghii de influență și de presiune asupra Rusiei.” Ce urmărește Vladimir Putin prin reluarea contactelor cu Washingtonul? Un acord care să încheie războiul sau încearcă doar să legitimeze cîștigurile teritoriale de pînă acum ale Federației Ruse? Marin Gherman: „Rusia participă la aceste discuții pur și simplu cu scopul de a mima un proces de pace. Putin în acest moment nu își dorește să oprească războiul sub nici o formă, Rusia nu este de acord cu un armistiţiu, nici nu își dorește să legitimeze ceva. Este o încercare de a transforma mecanismul discuțiilor într-o formă de a continua războiul. E un paradox: aceste negocieri – care nu sînt de fapt negocieri, ci niște întîlniri cu fiecare dintre părți – îl ajută pe Putin să continue războiul. Este un mecanism folosit din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des. Apar acești doi eroi ai administrației Trump, se întîlnesc, discută ceva, au ajuns în premieră la Kiev și Kievul este nevoit să joace acest dans, să-i implice în această horă. La Kiev – am urmărit astăzi majoritatea reacțiilor specialiștilor de acolo –, lumea vede foarte clar lucrurile, toată lumea știe că aceste întîlniri nu vor avea nici un rezultat, toată lumea este conștientă de faptul că războiul intră în faza de iarnă și Rusia nu-l va opri. Însă toți zîmbesc frumos, încearcă să nu-i supere pe americani, pentru că nu este bine să-i supărăm pe americani: mai e nevoie de un Patriot, mai e nevoie de un dialog cu Statele Unite ale Americii. Iar din partea Rusiei, Putin crede că poate să fie relaxate sancțiunile americane împotriva Rusiei, Putin mai crede că datorită acestui ping-pong discursiv, poate prin niște artificii narative, se va obține o repoziționare și o oboseală în Statele Unite ale Americii. Deci e mai mult de cîștigat de partea rusă decît de partea ucraineană în urma acestor discuții mimate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E182
    June 19 · 28 min

    De ce e importantă chestionarea miturilor din perspectiva femeilor? O discuție cu Cristina Ispas și Maria Manolescu

    „Retroversiuni”, antologia de proză scrisă de femei, publicată la Paralela 45, a ajuns la ediția a patra. Tema de anul acesta este Mitologii. În ultimii ani, a crescut interesul unor scriitoare pentru revizitarea unor mituri, pentru rescrierea unor povești arhicunoscute dar din perspectiva eroinelor sau a personajelor femei despre care nu se vorbește prea mult în mitologie. E un tip de retroversiune, în fond - fiindcă retroversiune înseamnă retraducerea unui text dintr-o limbă străină în limba din care a fost tradus -, aducerea înapoi a poveștilor femeilor din mituri, după ce poveștile au trecut deja printr-o traducere, printr-o interpretare: cea a bărbaților care le-au elaborat, scris și rescris. Așa că o temă precum mitologii, propusă scriitoarelor pentru o antologie numită „Retroversiuni”, poate fi înțeleasă și ca o invitație la rediscutarea, rescrierea, chestionarea unor mituri din perspectiva femeilor sau din perspectivă feministă. Am vorbit despre toate acestea cu Cristina Ispas (care coordonează, alături de Victor Cobuz, antologia) și cu Maria Manolescu, una dintre autoarele prezente în acest volum. Cristina Ispas: „Este un fel de revendicare a narațiunii, a propriei narațiuni, care pînă acum a fost spusă de altcineva. Au fost două motive pentru care ne-am gîndit la tema asta. În primul rînd, mitologia constituie un corpus de povești minunate, sălbatice, pline de vrăjitoare și zei, pe care le citim în copilărie și cu care ne formăm. Și m-am gîndit că e un teritoriu la care mi-ar plăcea să mă întorc și prin prisma bucuriei de atunci. Și, desigur, exact așa cum ai spus și tu, am fost atenți la acest nou curent în cadrul căruia mai multe autoare revendică anumite mituri și le recontextualizează, le rescriu, le rediscută dintr-o perspectivă feministă sau doar feminină, de multe ori dînd voce unor personaje feminine care nu au voce, sînt doar elemente de decor, alteori rediscutînd și reinterpretînd povestea. Pentru că în copilărie, într-adevăr, am citit miturile cu mare bucurie și plăcere, dar mai tîrziu mi-am dat seama că erau acolo și lucruri pe care mi-ar plăcea să le corectez cumva. Pentru că aceste mitologii constituie un subiect enorm care a traversat milenii în cultura noastră și s-a răspîndit, a infuzat toate artele, literatură, teatru, film, pictură, muzică și au tot fost rescrise și repuse în alte contexte. Am și spus, în momentul în care le-am făcut propunerea autoarelor să intre în tema asta, că probabil avem nevoie de cel puțin 4-5 ediții, numai ca să începem discuția în zona mitologiei. ” Ce i-ați răspunde cuiva care ar spune totuși, astea sînt niște mituri, niște povești, le citim în copilărie, le-au citit generații după generații, astea sînt poveștile, de ce să ne apucăm acum să le rescriem sau să ne uităm la ele din altă perspectivă? Maria Manolescu: „Tocmai pentru că de asta sînt poveștile, ca să fie spuse, respuse, discutate. Pentru mine poveștile au fost calea de a învăța lumea, de a mă apropia de bunica mea și întotdeauna cea mai fascinantă parte era să discutăm după, despre ce se întîmplă acolo. Asta fac și cu copilul meu. Și mi se pare că poveștile ne-au adus și pe noi acum împreună, și pe noi în paginile acestei antologii. Să nu avem voie să le chestionăm ar fi ca și cum n-am fi liberi să ne bucurăm de ele. Rescrierea poveștilor se întîmplă de cînd lumea. Și Sofocle, și Eschil, și Euripide au rescris niște mituri pe care le-au auzit și le-au scris cum au vrut ei. Dacă nouă ni se pare acum că ei le-au scris în forma definitivă e doar o iluzie. Și ei au fost liberi în a le trata, la fel și Shakespeare și nu văd de ce nu le-am urma exemplul în privința libertății. (...) Pentru mine rescrierile, mai ales rescrierile miturilor, mi se pare că pot să fie un masterclass în nuanțare. Pentru că aceste figuri mitologice sînt foarte esențializate, sînt niște arhetipuri. Ne-am obișnuit să le asociem niște etichete foarte simple: soția geloasă, cicălitoare, răzbunătoare, monstrul, femeia monstruoasă... Rescriindu-le, facem loc nuanțelor. Mi se pare interesant să vezi dacă, de fapt, Medeea nu și-a ucis copiii, cum face Christa Wolf în romanul pe care l-a scris în anii ’80 („Medeea. Glasuri”), o poveste foarte frumoasă. Toți ne-am obișnuit cu figura monstruoasă a Medeei care și-a ucis copiii. Și Christa Wolf zice dar dacă e o poveste fabricată, de fapt, politic? Mi se pare un gînd foarte bogat.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E181
    June 18 · 28 min

    Despre vacanțe și imperativul fericirii. Interviu all inclusive cu Radu Uszkai și Alex Dincovici

    A început vara, se apropie vacanța, unii poate deja au plecat în concediu. Dar de cînd vorbim, în istoria omenirii, despre vacanță? Cum a apărut ideea de concediu? Se mai poate vacanță reușită fără o documentare serioasă a momentelor și locurilor-cheie pe Instagram și Facebook? Vacanța vine cu o mare presiune: trebuie să fim fericiți. De ce vacanțele produc uneori mai multă tensiune decît relaxare? E concediul și un test de rezistență pentru familie, pentru cupluri? I-am întrebat pe Radu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, și antropologul Alex Dincovici. Cum a apărut ideea de vacanță, ideea de concediu? Alex Dincovici: „E o discuție interesantă pentru că mi-aduce aminte de un profesor de geografie care a întrebat cînd au apărut oceanele și răspunsul era cînd au apărut continentele. Cam așa și aici. Ideea de vacanță a apărut cînd a apărut ideea de muncă plătită, văzută ca obligație și deconectată de tot ce însemna calendar agrar, calendar religios. Aș spune că în momentul industrializării și în epoca industrială a apărut această noțiune de vacanță. Pentru că înainte, oamenii luau pauze atunci cînd erau nevoiți, pentru că te obliga natura, ciclul firesc de producție să faci asta. Și mai existau, evident, și sărbătorile religioase. Vacanța era definită mai degrabă ca ceva negativ, că etimologic de aici vine cuvîntul, e un gol, e o definiție negativă care acum s-a inversat. Vacanța a devenit ceva ce ești într-un fel obligat să faci, nu o faci neapărat pentru relaxare, o faci ca să poți să fii mai productiv, să-ți încarci bateriile, cum se spune în limbaj comun, ca să poți să muncești după aceea și mai mult. Deci cele două sînt foarte interconectate. Și, evident, a apărut și noțiunea de concediu, care e un pic diferită. Vacanța e văzută în registrul acesta al timpului liber, în care trebuie să reușești să te bucuri de el, pe care trebuie să-l umpli. Concediul e văzut strict ca o deconectare de la viața profesională, de la muncă, și e interpretat acum mai degrabă ca noțiune de drept. Concediul este un drept, pentru care oamenii s-au luptat.” În vacanță ne dorim libertate. Numai că, adesea, libertatea asta nu e garantată. Vacanțele seamănă tot mai mult cu un proiect managerial, care presupune și foarte multă muncă. Ne facem rezervări, ne facem liste de obiective. Ne creăm itinerarii. Printre altele, vacanța a devenit și o marcă a statutului și tocmai de aceea este nevoie să o planificăm în avans.E muncă multă. Putem depăși logica asta în vreun fel? Radu Uszkai: „E dificil s-o depășești din momentul în care oamenii devin conștienți de costul de oportunitate al timpului. Și de-aia oamenii ajung să aibă această perspectivă. Toate cuvintele pe care le-ai spus îmi sunau ca o critică dinspre stînga la adresa acestui mod de a conceptualiza vacanța. A modului neoliberal în care ne raportăm la timp, în care îl cuantificăm constant și în care îl înmagazinăm și îl tratăm ca pe o resursă. Sigur că poți depăși logica asta, adică poți să te duci două săptămîni la mare, să zicem, și să te raportezi cu totul altfel la timp. Însă, dacă vrei să te duci altundeva, dacă vrei să te duci într-un loc unde ți-ai dorit de foarte multă vreme să ajungi, e imposibil să scoți din ecuație rolul pe care îl joacă planificarea. Mai ales în contextul în care sîntem în prezent, în care nu știi ce o să se întîmple, de pildă, cu prețul la kerosen. Nu știi ce o să se întîmple cu destinația unde vrei să ajungi, ținînd cont de contextul geopolitic la nivel macro. Și nu cred că oamenii au făcut vreodată abstracție, de fapt, de toate aceste elemente. Dacă citim literatură de vacanță sau literatură de secol XIX, cu oameni care explorau chiar și Țările Române, o să vedem că oamenii își făceau un plan de la bun început. Fiindcă, în general, oamenii lucrează avînd în vedere faptul că există niște potențiale riscuri sau costuri ale acțiunilor lor, și are tot sensul din lume să se pregătească din timp și să le aibă în vedere. De aceea, nu cred că putem să scăpăm cu adevărat de logica asta, din nou, neoliberală, a modului în care ne raportăm la timp, și nu cred că e ceva rău să facem asta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E180
    June 17 · 25 min

    Speranță după summitul G7 de la Evian - interviu cu Robert Lupițu

    Sprijinul pentru Ucraina, războiul din Orientul Mijlociu, reglementarea zonei digitale, dezechilibrele economice globale sînt cîteva teme de pe agenda summitului G7, care a început luni și se încheie astăzi. Liderii celor mai dezvoltate economii ale lumii – Canada, Statele Unite, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Regatul Unit, alături de Uniunea Europeană – s-au întîlnit în localitatea franceză Evian. Alături de ei, la invitația președintelui Emmanuel Macron, au participat la summit și alți lideri mondiali, între care președintele ucrainean Volodimir Zelenski, premierul indian Narendra Modi şi preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sissi. Președintele american Donald Trump a avut o întîlnire la summitul G7 cu omologul său ucrainean, după care a spus că Rusia ar trebui să încheie un acord cu Ucraina. De asemenea, toți liderii G7, inclusiv Donald Trump, au adoptat o declarație prin care se angajează să intensifice sancțiunile împotriva Rusiei și sprijinul militar pentru Ucraina, afirmîndu-și susținerea neclintită față de Ucraina. Ce semnificație are acest document al liderilor G7? Care a fost atmosfera la summitul de la Evian? Vor impune din nou Statele Unite sancțiuni împotriva Rusiei, vizînd exportul de petrol? Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al publicației „Calea Europeană”. Cancelarul german Friedrich Merz a vorbit la summitul G7 despre speranță, în legătură cu unitatea transatlantică pe tema sprijinului pentru Ucraina. S-a schimbat ceva în atitudinea lui Donald Trump față de Ucraina? Robert Lupițu: „Aceasta pare să fie senzația. Şi acesta ar putea să fie un efect al faptului că președintele american se află acum în postura de a fi încheiat conflictul (cu Iranul) – cel puțin pentru moment, vom vedea în ce direcție vor merge lucrurile –, dar putem vorbi de un acord cu Iranul, care vizează atît deschiderea Strîmtorii Ormuz, cît și faptul că Iranul va abandona programul nuclear. Ceea ce poate fi translatat de către Donald Trump într-un succes și îl poate duce în postura de a încerca să pună umărul pentru a pune capăt și războiului din Ucraina. Este important pentru Ucraina, dar și pentru arhitectura de securitate din Europa, să o facă din perspectiva susținerii integrității teritoriale a Ucrainei, a reconstrucției acestei țări, a faptului că Rusia este cea care se face vinovată de acest conflict. Pe de altă parte, să nu uităm că în ultimele luni, cînd nu și-a îndreptat atenția spre acest conflict, Ucraina a putut să fie sprijinită și susținută foarte bine de aliații europeni, atît în materie de logistică, atît în materie de sprijin financiar, cît şi în materie de presiuni diplomatice, sancțiuni la adresa Rusiei și așa mai departe. O atenție sporită a lui Donald Trump spre teatrul de conflict Rusia-Ucraina poate crea provocări suplimentare pentru europeni. Deoarece Statele Unite vor dori să regleze tempo-ul acestor negocieri și știm foarte bine discuțiile de anul trecut, cînd europenii se temeau că ar putea să fie lăsați pe dinafara negocierilor. Tocmai acestea sînt temerile care se doresc a fi prevenite, numai și pentru că s-a creat acest cadru la summit-ul G7, a existat mai multă încredere între aliați. O încredere care a trebuit să fie firească, dar care nu întotdeauna funcționează.” Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american? Robert Lupițu: „Aduce cu imaginea unui plus de optimism pentru summit-ul NATO de la Ankara. De fapt, toate eforturile sînt făcute în această direcție, inclusiv faptul că ieri, în timp ce summit-ul G7 avea loc la Evian, Parlamentul European îndepărta ultimele blocaje procedurale în calea implementării acordului comercial dintre Uniunea Europeană și Statele Unite, unul care reechilibrează, din punct de vedere comercial și tarifar, relația în favoarea Statelor Unite, pentru că Uniunea Europeană are un excedent comercial mult mai mare. Și deja și la nivelul NATO se lucrează cu diferite scenarii și abordări. Avem acest concept de NATO 3.0, în care vorbim despre o Europă mai puternică în interiorul NATO, în care Europa să facă mai mult pentru apărarea convențională. Vorbim de acest nou model de forțe, care presupune că Statele Unite nu-și vor mai dizloca forțe suplimentare și poate vor retrage anumite tehnici și tehnologii militare de rang convențional, pentru că nu se mai pot concentra simultan pe atîtea teatre de operații și acestea să fie suplinite de către europeni. Practic, unul dintre lucrurile pe care și le dorea Donald Trump, plus sporirea angajamentelor pentru securitate și apărare, adică angajamentele bugetare. Dar, în general, relația pe care aliații europeni o au cu a doua administrație Trump este una care privește și în sens larg anticipativ, pe un termen mediu, dar una care privește și în momentul imediat. Și, practic, depășirea contextului potențial convulsiv, cu summitul G7 sau la summitul NATO, este un obiectiv, pentru că oferă un respiro.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E179
    June 16 · 28 min

    Republica Moldova și Ucraina încep negocierile de aderare. Cît de pregătită e UE? - interviu cu Angela Grămadă

    Republica Moldova şi Ucraina au deschis luni primul cluster al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, cel dedicat valorilor fundamentale, incluzînd statul de drept, independența justiției, combaterea corupției, dezvoltarea instituțiilor democratice, reformarea administrației publice și respectarea drepturilor fundamentale. Ce semnificaţie are acest moment? Care sînt avantajele, care sînt dezavantajele parcurgerii procesului de aderare umăr la umăr de către cele două ţări?Cît de pregătită este Uniunea Europeană însăși pentru această extindere?Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului? Care sînt perspectivele de aderare pentru cele două ţări? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA). Ce ar trebui să se întîmple în Uniunea Europeană înainte de extindere? Cît de pregătită este în acest moment Uniunea Europeană pentru încă un val de extindere, mai ales în Ucraina? Angela Grămadă: „Cred că în paralel cu aceste valuri de extindere, ar trebui să aibă loc și dezbaterea despre viitorul Europei: cum ar trebui să arate viitoarea formulă instituțională și viitoarea decizie politică. Ca să fie exclus veto-ul folosit în anumite momente de anumite state, pentru a bloca anumite procese politice. Aceste procese politice de fapt îngreunează foarte mult decizia politică cu privire la securitate, la apărare, cum am tot văzut de-a lungul celor patru ani de război. Unanimitatea nu mai funcționează. Mai departe avem noua idee pe care au lansat-o Franța și Germania, prin publicarea acelui non-paper, înainte de summit-ul Balcanii de Vest-Uniunea Europeană, care a avut loc în Muntenegru acum cîteva săptămîni, în care li s-a sugerat statelor candidate că Uniunea Europeană are nevoie de propriile sale garanții ca să se apere în eventualitatea în care aceste state candidate sau noile state membre nu vor putea să facă față realităților europene, adică vor întîrzia să fie implementate mecanismele europene, nu neapărat să fie adoptate, pentru că armonizarea se va produce, dar e nevoie de timp pentru a vedea rezultatele implementării acestor politici europene. Și atunci, statele membre ale Uniunii Europene, prin vocea Franței și a Germaniei, încearcă să sugereze că această dezbatere nu este una de evitat, că trebuie să existe totuşi niște discuții și la aceste discuții trebuie să participe inclusiv statele candidate. Pentru că ulterior ele vor fi parte a acestui proces decizional și trebuie să accepte că principiul acesta pe merit de a adera nu este doar un slogan, ci este într-adevăr o realitate spre care tind statele membre ale Uniunii Europene, ținînd cont de antecedentele care au existat pînă acum, adică de valul de aderare cu România și Bulgaria și, după aceea, Croația și așa mai departe.” Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului? Angela Grămadă: „Pentru Transnistria, Republica Moldova a adoptat deja o parte din legislația europeană, ea fiind inclusă în GSP+. Care este un acord generalizat de preferințe, care se aplică raioanelor de est, aflate sub ocupație temporară. Asta înseamnă că agenții economici din regiunea transnistreană, care sînt înregistrați la instituțiile publice de la Chișinău, pot beneficia de anumite oportunități și își pot redirecționa bunurile și serviciile către piețele europene. Condiția este să fie încadraţi legal în activitatea și în circuitul economic al Republicii Moldova. Uniunea Europeană, și prin Marta Kos, comisarul pentru extindere, dar și prin alții reprezentanți la cel mai înalt nivel, a transmis de mai multe ori mesajul către Chișinău: noi nu negociem pe bucăți integrarea europeană a Republicii Moldova. Noi o negociem cu un stat unitar, independent, cu toate atributele care au fost recunoscute pentru Republica Moldova în 1992, ca subiect al relațiilor internaționale. Dar, în același timp, ne dăm foarte bine seama că procesul de reintegrare ar putea să dureze mai mult decît procesul de integrare europeană. Da, aceste procese sînt diferite, dar ele nu se exclud totalmente. Ele sînt mai degrabă complementare. Este nevoie ca și Chișinăul să vină cu un plan bine pus la punct pentru reintegrarea țării, astfel încît realitățile europene să poată să fie transpuse și pentru locuitorii din stînga Nistrului. În același timp, este încurajată o soluție diplomatică, pe cale pașnică a acestui conflict. Nu, așa cum au încercat să sugereze anumite voci, ca în Nagorno-Karabah, de exemplu, printr-o acțiune militară. Dar e nevoie ca autoritățile de la Chișinău să își asume mai multă voință. Să discute, să găsească soluții, să vină cu un plan concret, nu doar cu încercări de a spune vom găsi susținere în cadrul mai multor state europene pentru acest proces de reintegrare al Republicii Moldova. E nevoie, în primul rînd, de o viziune foarte clară la Chișinău.” Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E178
    June 15 · 30 min

    Gilbert Costache: „Cititul mi-a salvat viața!”

    Ce înseamnă să reușești în viață cînd ești rom și îți asumi identitatea? Cu ce greutăți și prejudecăți te confrunți? Cum e să crești într-o lume din care nu lipsește violența și în care modelele sînt interlopii și alte personaje certate cu legea? Cum te construiești, în ciuda piedicilor? Sînt întrebări la care răspunde, cu sinceritate și vulnerabilitate dar și cu forță și umor, Gilbert Costache în memoir-ul său „Oprește ploaia, aruncă cu sare!”, apărut la Nemira, în imprintul n’autor, colecția non-fiction. Gilbert Costache a lucrat ca model în industria modei, în cele mai importante capitale ale acestui domeniu, a făcut studii de actorie la New York și Los Angeles și a scris această carte pentru a-și spune povestea dar și pentru a-i inspira pe alții. L-am invitat la „Timpul prezent” să ne vorbească despre parcursul său şi despre mizele cărţii sale în care se dezvăluie cu multă vulnerabilitate dar şi cu mult curaj. Spui așa în carte: „dacă observi pe unde umblam, poți anticipa că șansele să alunec în partea întunecată erau mari. Poți să crezi că asta e doar o alegere, dar crede-mă că e vorba și despre cîtă durere, respingere și furie există în tine și, mai ales, despre ce ai avut în jur și ți s-a părut normal.” Cum ai reușit să nu aluneci în partea întunecată, în ciuda contextului, a mediului în care ai crescut? Gilbert Costache: „Nu știu, sincer să fiu. Cred că aș putea să spun că am avut și noroc. Îmi dau voie să nu știu toate răspunsurile. În același timp, au fost bunica, mama, dăruirea lor, dedicarea lor pentru a avea o viață mai bună eu și fratele meu. A fost acel respect, să nu le supăr, să le fac mîndre de mine, a fost conduita morală, Dumnezeu. Ne vorbeau mult de Dumnezeu, cum să-L facem mîndru chiar, prin acțiunile noastre. Am ieșit bine pînă la urmă, da.” Dar ce anume din cariera ta, din parcursul tău, se datorează alergerilor personale și ce crezi că se datorează destinului sau norocului sau întîmplării sau hazardului? Gilbert Costache: „La 14-15 ani, am fost cu mama de mînă la Vali Pungă, la Attitude (agenţia de modele), iar în Spania, odată ce am ajuns să pot trăi din modă, nu m-am gîndit niciodată că o să dureze atît de mult. Nu știu cum s-a întîmplat. Ajungînd în România la emisiunea Supremodels, cu Cătălin Botezatu, la cîteva personaje importante – Ovidiu Buta, Cătălin Botezatu, Alex Ceaușu, pe partea de clipuri –, am deschis ochii către o lume educată pe care, în Rahova, eu nu o aveam. Şi să înțeleg că a spune mulțumesc, o lume în care vorbeam de cărți, de piese de teatru, de filme mi-a dat mai mult sens și atunci șansa au fost oamenii, cred.” Și cărțile? Pentru că tot ai vorbit de cărți, de filme, de spectacole de teatru.Cum ai ajuns dintr-o lume în care se citește foarte puțin, în care nu sînt prezente cărțile, totuși să te cultivi și să citești și chiar să scrii? Gilbert Costache: „Păi, fiind în Spania. Pînă atunci, îmi amintesc că am citit Micul Prinț, Biblia şi ceva mai ușor, Huckleberry Finn. Bunicul, tataie Dânca, mi-a tot citit din cîteva povești supertari, Ocolul Pămîntului în 80 de zile de Jules Verne, și Contele de Monte-Cristo, după aceea am văzut și filmul. Dar în Spania a venit pe mîna mea Gîndește și vei fi bogat de Napoleon Hill, Dale Carnegie, apoi Zorba Grecul, o literatură care mi-a deschis universul imaginar, pur și simplu. Iar după aceea nu m-am mai oprit. Și cînd mă duceam la castinguri, la audiții, la joburi și așteptam pînă îmi venea rîndul – fiind sute –, îmi luam o carte și o citeam, pur și simplu. Asta îmi aranja și gîndurile. Chiar pot să spun că mi-a salvat viaţa cititul!” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E177
    June 12 · 27 min

    Louise Glück are „discursul supraviețuitorului care contemplă ruinele și scoate la iveală frumusețea vieții” - un interviu cu Anastasia Gavrilovici

    Louise Glück (1943-2023) este una dintre cele mai importante voci ale poeziei actuale. Așa că este un eveniment editorial apariția în limba română a integralei sale poetice. Intitulat simplu, „Poeme. 1962-2020”, masivul volum de 1.000 de pagini al poetei americane a fost tradus de Anastasia Gavrilovici și Bogdan-Alexandru Stănescu și a apărut la Anansi, imprintul Editurii TREI. Louise Glück a primit mai multe premii prestigioase de-a lungul timpului, între care Premiul Nobel pentru Literatură, în 2020. Comentatorii poeziei sale au remarcat precizia și simplitatea formulărilor, controlul tehnic, narativitatea din poeme, referințele la mitologie, la universul biblic și la natură. Louise Glück scrie despre teme mari - pierderea, suferința, moartea, dragostea, familia - pe care le abordează într-o manieră originală și memorabilă. Am vorbit cu traducătoarea Anastasia Gavrilovici despre universul poetic al lui Louise Glück, despre ce o face unică și importantă pentru poezia contemporană. La ce ar trebui să fie atent un cititor care o citește pentru prima oară pe Louise Glück, care sînt trăsăturile poeziei sale? Anastasia Gavrilovici: „Cred că unui cititor care n-a mai luat contact cu poezia lui Louise Glück pînă acum, cel mai mult i-ar plăcea volumele sale mai recente, cele două pe care le-a tradus Bogdan-Alexandru Stănescu («Noapte credincioasă și virtuoasă» și «Rețete de iarnă din colectiv») și apoi, mergînd spre trecut, «Viața la sat», «Ararat», «Meadowlands». Pentru că astea sînt volumele ei mai narative, în care împrumută mituri, figuri din mitologie sau anumite alte voci, ca în «Irisul sălbatic», unde împrumută vocea grădinarului, a lui Dumnezeu și a plantelor, pentru a vorbi despre fragilitatea vieții, despre toate lucrurile care ne apasă și tot ce ține de viața umană și de harta noastră emoțională. Ce mi se pare absolut uimitor la Louise Glück e că reușește să vorbească despre traumă, despre divorț, despre anorexia din adolescență fără să apară într-o ipostază de victimă. Tocmai pentru că vine cu aceste voci pe care le recuperează din mitologie, arătînd în felul ăsta că ceea ce trăim noi, oamenii, nu este specific acestui moment, ci face parte din istoria noastră, ca umanitate și ca societate, și că nu sîntem singuri în asta și în permanență putem renaște. Miza ei poetică este să nu facă pe victima, ci să aibă discursul supraviețuitorului care contemplă ruinele și încearcă să scoată la iveală din ele frumusețea vieții.” Sînt în poezia lui Louise Glück teme mari: pierderea, suferința, moartea, dragostea, familia. Teme despre care s-a tot scris. Dar care e amprenta ei pe aceste teme universale? Anastasia Gavrilovici: „Mi se pare că forța ei stă în aparenta detașare. Pentru că ea scrie o poezie în care găsești multă sensibilitate, dar faptul că împrumută alte voci, alte perspective și are acest joc permanent cu alte ipostaze, faptul că nu se pune pe ea în centru, deși vorbește despre lucruri care coincid cu biografia ei sau se regăsesc în biografia ei, asta o face să fie atît de originală și singulară în peisajul poeziei contemporane. Reușește să geometrizeze toate suferințele astea, toate marile teme, survolînd ca o pasăre uriașă deasupra lor. Niciodată nu simți că se lamentează, niciodată nu simți că e o poveste individuală, ci mai degrabă simți că e o poveste colectivă, e povestea umanității spusă atît de bine de cineva care poate să aibă și o perspectivă panoramică, dar și să se ducă la firul ierbii și să documenteze viața sau suferința oricărei ființe mici și aparent insignifiante. Mi se pare că e un fel de demiurg peste toate lucrurile. Iar faptul că a făcut foarte multă terapie și psihanaliză i-a influențat și scrisul, inevitabil, a învățat-o cum să se raporteze la experiențele traumatice, cum să le disece astfel încît să înțeleagă că ele au un rol formator, că sînt parte din devenirea ei, din evoluția ei. Și de-aici mi se pare că vine lumina care-i traversează poezia. Transpare un fel de încredere că există lucruri mai presus de traumele noastre, că există lucruri spirituale care transcend ființa și asupra cărora se orientează poezia ei.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E176
    June 11 · 28 min

    Comunitatea LGBTQ din România: vizibilă în stradă, invizibilă în lege

    România e una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu acceptă căsătoriile între persoane de același sex și nici vreo altă formulă juridică de recunoaștere a cuplurilor LGBTQ. Astfel,România se plasează pe ultimul loc la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește protecția legală și respectarea drepturilor persoanelor LGBTQ. Sîmbătă, 13 iunie, are loc marșul Bucharest PRIDE, la care sînt așteptați peste 30.000 de participanți. Marșul încheie un amplu program de evenimente culturale dedicate comunității LGBTQ și desfășurate sub titlul „All of Us” și marchează 30 de ani de la înființarea Asociației Accept. Despre problemele cu care încă se confruntă comunitatea LGBTQ, despre ce reprezintă Asociaţia Accept, despre semnificaţia marşului Bucharest PRIDE vorbim cu Victor Ciobotaru, directorul executiv al Asociației Accept, şi regizorul Eugen Jebeleanu, membru în Consiliul director al asociației. Ce sărbătoriți în 2026, la 30 de ani de la înființarea Asociației Accept? Victor Ciobotaru: „Avem multe motive de sărbătorit, pentru că marșul este și un festival, o sărbătoare, în care comunitatea LGBT se bucură. În primul rînd, sărbătorim anii de reziliență la nivel de comunitate, anii aceștia în care persoanele din comunitate, atît la nivel individual, cît și ca familii, au rezistat, au trăit în această țară, au iubit și-au dus viețile, în lipsa recunoașterii legale. Sărbătorim faptul că avem o comunitate mai puternică, mai vizibilă decît în anii precedenți. Sărbătorim și toate victoriile juridice pe care le-am obținut pînă acum pentru avansarea drepturilor persoanelor LGBT din România. Însă, în același timp, menținem și ideea de protest a marșului Bucharest Pride, în care continuăm să ne cerem drepturile, pe care nu le avem, în ciuda faptului că le cerem în stradă de 21 de ani, de la primul Pride organizat în România. (...) Avem în vedere, în primul rînd, dreptul de a avea familiile protejate și recunoscute legal, ca oricare altă familie. Facem referire la dreptul persoanelor transgender de a-și putea schimba actele conform identității lor. Statul român continuă nu numai să pună piedici, dar şi să tragă de timp în a respecta și a oferi protecția de care persoanele din comunitate au nevoie.” Cum se face că România poate avea un Pride masiv în capitală și alte marșuri asemănătoare în orașele mari, dar nu reușește să rezolve problemele instituționale sau legale? Eugen Jebeleanu: „Sîntem blocați, cred, și într-un moment politic destul de fragil în care este România azi și nu numai. Și asta face ca lucrurile să avanseze foarte lent. Bineînțeles, ca să lăsăm și o parte optimistă în această discuție, există victorii, există niște cîștiguri pe care comunitatea le-a avut de-a lungul anilor și tocmai această vizibilitate pe care o avem azi, totuși, în anumite momente importante. Există un număr foarte mare de oameni care participă la acest marș și care fac o grămadă de lucruri extraordinare în toată această săptămînă și în timpul anului, dar cred că bariera este din partea politică unde lucrurile, din păcate, văzînd cum avansează și cum urcă această extremă dreapta, sînt îngrijorătoare și pur și simplu blochează avansarea unor demersuri în vederea acestor drepturi despre care tot vorbim. Cu siguranță, toate lucrurile astea țin de misiunea Asociației Accept și de misiunea noastră ca oameni implicați și activiști sau artiști care lucrăm pe aceste teritorii, dar dincolo de asta e vorba și de demnitatea cu care ar trebui să poată trăi o persoană gay, trans într-o țară europeană astăzi, ceea ce nu se întîmplă. Adică lucrurile cred că se răsfrîng și într-un mod mult mai cotidian în discriminarea cu care ne confruntăm, în lucrurile care încă sînt de depășit. Există o reprezentare poate uneori eronată, există multe lucruri în educație care nu sînt rezolvate și de aici vedem și niște repercursiuni tragice. Au fost cazuri în care tinerii au renunțat, și-au luat viața de fapt, pentru că au fost supuși unor tratamente absolut teribile și nu au fost recunoscuți de părinților. Blocajele sînt de ordin macro, la nivel politic, și de ordin micro, în tot ceea ce noi putem să facem și nu doar noi, oamenii din comunitate, dar fiecare prin gesturile noastre și, bineînțeles, și prin mersul la vot.” „Societatea nu este pregătită” – ăsta este argumentul pe care îl auzim adesea dinspre zona politică. Ce înseamnă că societatea nu este pregătită? Victor Ciobotaru: „Aceasta este o marotă pe care o auzim de la politicienii care s-au perindat de-a lungul timpului la putere, în încercarea de a cîștiga timp. Cînd vine vorba de respectarea drepturilor omului într-o societate democratică, acesta nici nu ar trebui să fie un argument, pentru că respectarea unui drept fundamental este garantat de Constituție și nu de voința unora sau altora și nici măcar de voința unei majorități. Pentru că într-o democrație nu putem vorbi de tirania majorității, care poate decide astăzi sînt de acord cu dreptul tău și mîine nu, nu mai sînt de acord. Nu așa merg lucrurile într-o democrație. Politicienii care folosesc acest tip de argumente, că societatea nu e pregătită, sînt doar politicieni populiști care fug de responsabilitatea pe care o au în a decide, în a legifera pentru protecția tuturor cetățenilor, pentru că de asta au fost aleși acolo. Însă, dincolo de acest pseudo-argument, care nu stă în picioare, noi știm că societatea este pregătită. Pentru că doar în ultimii 10 ani, societatea românească a trecut printr-o transformare profundă. Sînt numeroase studii care arată faptul că românii din toate categoriile sociale înțeleg cu ce se mănîncă democrația, mai mult decît se pare că înțeleg politicienii și înțeleg nevoia de protecție a drepturilor. Înțeleg faptul că o familie formată din două persoane de același sex are aceleași nevoi ca o familie heterosexuală și sînt de acord cu protecția. E un studiu din anul 2024, unde, pentru prima dată, se arăta că o majoritate de 53% dintre români erau de acord cu o formă de protecție și recunoaștere legală a familiilor formate din persoane de același sex. Fie că vorbim despre căsătorie, fie că vorbim despre parteneriat civil. Deci, avînd în vedere realitățile acestea, dovedite și prin studii sociologice, nu putem vorbi despre o societate care nu e pregătită. Politicienii sînt cei care nu sînt pregătiți să-și asume o reformă în sensul acesta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
Showing 1–20 of 33 episodes